Viorel Pașca este un slujitor penticostal din Bihor care a fost denumit de presă „Bunul samaritean din Bihor”. A început în locuința sa, fără să își imagineze că Dumnezeu va face ca lucrarea aceasta să crească dincolo de așteptări și să devină ceva unic în România.
Cum ați început proiectul Dumbrava, supranumit „Dumbrava minunată”, de către presă?
Mi-ar fi plăcut să spun că a fost ideea mea, să mă laud măcar cu faptul că am avut gândul acesta, dar nu e cazul. Aveam două camere goale într-o casă mai mică și nu prea știam ce să fac cu ele, așa că m-am rugat Domnului să îmi dea El o direcție. Într-o seară, am văzut la televizor o știre despre oameni ai străzii, care mureau de frig, în toiul iernii. Atunci mi-a venit ideea de a folosi acele camere pentru oamenii străzii, doar că, după câteva minute de reflecție, mi-am dat seama că nu i-aș fi putut îngriji pe cei patru sau cinci bolnavi, deși i-aș putea adăposti. I-am spus lui Dumnezeu: Doamne, ideea ta este foarte faină, dar are o problemă: Nu funcționează! Eu nu am bani să îi îngrijesc pe oamenii aceștia. El mi-a spus atunci: Uite cum facem: problema banilor nu e a ta. Eu voi purta de grijă! Am zis: Doamne, dacă tu porți de grijă, eu sunt gata să îngrijesc nu patru, ci zece oameni. Așa a început totul.
Cum a reacționat familia la ideea de a adăposti oameni ai străzii?
Noi am crescut în familii de oameni simpli, săraci. De când ne-am căsătorit, am fost înconjurați de oameni săraci. Biserica ne-a învățat să simțim cu ei, astfel că soția n-a fost deloc împotrivă, iar copiii erau mici și puneau umărul la ceea ce făceam.
Dumbrava este un sat sărac, la 35 de kilometri de Oradea, unde am mers, în urmă cu 30 de ani, să plantăm o biserică. Este o comunitate săracă de romi, iar astăzi ne ocupăm de 130 de copii, împărțiți în mai multe grupe. Acolo am dezvoltat proiectul acesta cu bolnavii, însă ne-am implicat să ajutăm și copiii din sat, pentru că aici am găsit oameni dornici să se implice, dispuși să stea cu bolnavii, să îi schimbe, să îi spele, o muncă pe care nu foarte mulți oameni vor să o facă.
Au trecut 17 ani de când ați pornit, având două camere. Astăzi vă aflați cu mult mai departe decât v-ați fi imaginat.
În cei 17 ani, au trecut pe la Dumbrava peste 2800 de bolnavi. Nu există nici un județ care să nu fi trimis bolnavi la noi. Majoritatea bolnavilor sunt trimiși de către spitale, poliție, primării sau alte instituții. Ei sunt oameni ai străzii, care nu mai au pe nimeni, sau sunt abandonați de familie, oameni bolnavi, săraci care nu au unde locui. O altă categorie de oameni trimiși la noi sunt bolnavii psihic.
Acum ne desfășurăm activitatea în trei localități: Dumbrava, Tinca și Incești și avem peste 20 de case. Fiecare casă are povestea ei, ele sunt cumpărate de oameni simpli, care au ales să doneze o casă destinată îngrijirii bolnavilor de la Dumbrava.
Cei veniți la noi au nevoie de asistență, iar o femeie îngrijește 30-35 de bolnavi; majoritatea sunt imobilizați la pat, cu scutec. E curat în casele noastre, am reușit să ne evidențiem prin curățenie, e un acasă pentru ei. Pe lângă îngrijitoare, mai avem femeia care face pâine (zilnic coacem 100 de pâini) și asistentele medicale, care tratează zilnic aproape jumătate dintre bolnavi.
În ultima vreme, aproape toți bolnavii au fost aduși în stare critică, în comă, așa că și mortalitatea este ridicată. Mor în fiecare săptămână 2-3 bolnavi. Avem un cimitir, în care sunt peste 800 de morți, iar Dumbrava este ultimul popas înainte de veșnicie, pentru acești năpăstuiți ai vieții.
Cea mai veche bolnavă este la noi de 17 ani. A venit imobilizată la pat, singurul ei fiu luase banii din casa pe care o vânduse, ea a ajuns în stradă, a devenit alcoolică, a avut un atac cerebral și a paralizat, apoi a ajuns la Dumbrava.
Cum reușiți să vă susțineți? Faceți campanii de strângere de fonduri, de comunicare?
Dintotdeauna am funcționat cu ajutorul oamenilor care nu ne cunosc, dar ne ajută. Odată, m-a chemat cineva din județul Arad să ne doneze un porc. Am ajuns acolo și îmi era rușine să primesc donația lui, pentru că el era un om sărac, care avea nevoie să fie ajutat. Am fost nevoit să accept donația lui, pentru că era bucuria lui. Sunt și oameni bogați care ne ajută: un singur om a cumpărat o casă. Unii dau din puținul lor, alții din belșugul lor. Trăim din donații și este o minune a lui Dumnezeu: niciodată, în cei 17 ani, noi nu am dus lipsă de nimic. Niciodată salariile nu au întârziat nici măcar o zi, niciodată nu am ajuns în punctul în care să nu avem din ce să cumpărăm mâncare, sau să plătim facturile. Dumnezeu și-a onorat promisiunea cu credincioșie. El a promis că va purta de grijă și cred că, dacă aș începe să cer fonduri, aș intra peste atribuțiile lui Dumnezeu. Totuși, din respect față de cei care ne ajută, am socotit ca o datorie morală de a-i ține la curent cu evoluția lucrurilor de la Dumbrava, astfel că, de 10 ani, în fiecare duminică seara, la ora 19.00, postez un buletin de știri de Dumbrava, pe Facebook.
V-ați gândit să renunțați la ceea ce faceți? Au fost momente care v-au pus capac?
Da, m-am gândit să renunț, în urmă cu 7-8 ani. Primisem vizita Sanepidului care, constatând că nu avem autorizație de funcționare, ne-a interzis să mai îngrijim bolnavii, până la obținerea autorizației, și ne-au dat o amendă de 5000 de lei. Eram foarte supărat pe Dumnezeu și vedeam asta ca o înfrângere; procesul verbal ne interzicea să mai funcționăm și am zis că mă opresc. Mi-amintesc că mergeam de la Oradea spre casă, plângând, neștiind ce să fac. Dumnezeu m-a întrebat atunci: Cine ți-a spus să începi activitatea de la Dumbrava? Tu, i-am răspuns eu. Nu tot Eu ar trebui să îți spun când să te oprești?
Mi-am dat seama că Dumnezeu n-a fost luat prin surprindere. Citisem undeva că uneori Dumnezeu ne face câte un cadou și îl împachetează într-o problemă. Așa s-a întâmplat și atunci, pentru că numai așa a putut să afle o țară întreagă despre activitatea noastră, să afle toate spitalele din România despre ce facem. I-am luat pe câțiva bolnavi din Dumbrava și i-am dus la centrele de sănătate publică la Oradea, ca să îi îngrijească ei, dacă noi nu mai avem voie. Dar, din momentul acela, activitatea noastră a cunoscut o amploare și o dezvoltare spectaculoasă. Presa a relatat totul. Au început să ne sune chiar și din Constanța sau Botoșani, iar numărul bolnavilor trimiși la noi a crescut semnificativ. Ulterior, m-a sunat o inspectoare de la DSP, instituția care ne-a amendat, și mi-a cerut să vin în Oradea, într-un loc retras. Eram curios ce vrea de la mine. Mi-a dat un plic în care erau 10.000 lei, dublul amenzii acordate.
